Maica Domnului in iconografia românească. Capitolul 1: bazele spirituale ale reprezentării Maicii Domnului în icoane (partea întâi)
Maica Domnului învățându-L pe Prunc sa meargă (mrea. Vorona)
Capitolul 1: bazele spirituale ale reprezentării Maicii Domnului în icoane (partea întâi)
Omul s-a raportat la Divinitate in toate timpurile si a incercat sa-I creeze o imagine palpabila. Vițelul de aur căruia i s-a închinat poporul ales in nerăbdarea așteptarii lui Moise cu o dovadă tangibilă, este doar un exemplu. ,,Vreau sa te pipăi si sa urlu: este!", se confesa Arghezi in veșnica sa pendulare dintre credință și răzvlătirea lui ,,oare exista?"
Doar când Unul din Treime S-a întrupat dând trup omenesc Divinității, în sfârșit Dumnezeu putea fi atins si cercetat. Atunci când Toma vrea sa pipăie urmele rănilor lui Hristos după Învierea Sa, el nu a fost mustrat, dimpotriva, îndemnat să se convingă.
Persoana lui Hristos unește în Sine două firi: cea divină pe care a avut-o din veșnicie si cea umana, împropriată în momentul in care Fecioara Maria accepta sa îi fie mamă.
Doar asa, prin întruparea în corp omenesc din trupul Maicii Sale, din imaterial Mantuitorul devine material, implicit poate fi reprezentat în icoane.
Momentul mult așteptat de întreaga creație, venise: ,,Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut." (Ep. Coloseni 1,15), ,,ochii L-au vazut și urechile L-au auzit pe Dumnezeu Întrupat." (Matei 13,16-17) .
De aceea, alături de Sfânta Evanghelie, ortodoxia se vestește și prin icoane. Acestea sunt ,,fotografii transfigurate" ale tuturor sfinților, începând cu Dumnezeul înomenit și primul om îndumnezeit, Maica Sa. Hristos Se află în chip real si tainic pe Sfânta Masă în Euharistie si ni se oferă întru comuniune, la fel și în icoană.
Prin înțelegerea Tainei Întrupării și a unirii ipostatice, este înlăturat pericolul iconoclasmului. De aceea Sinoadele ecumenice se vor încheia după deplina edificare a dogmelor de credință referitoare la Persoana lui Dumnezeu Fiul Întrupat, cu formulări concrete privind reprezentarea Sa iconografică. Trebuie formulată nu doar ideea de divin (ca la zeitățile grecești și romane), ci însăși Persoana. Iar credinciosul nu idolatrizează icoana confundând materia cu divinul (ca în panteism), ci Persoana reprezentată.
Victoria iconodulilor (cinstitori ai icoanelor) obținută în urma Sinodului ecumenic convocat de Sfânta Împărăteasă Irina la Niceea (sept.-oct. 787), se va împlini în timpul Sfintei Împărătese Teodora la Sinodul din Constantinopol, în anul 843.
Triumful Ortodoxiei este și triumful icoanei, ca aspect al său reprezentativ. Din punct de vedere dogmatic, icoana este o confirmare a misterului kenozei, receptat de iconoclaști în chip eronat, ca umilire a lui Dumnezeu. Aceștia nu au înțeles că Hristos ,,S-a smerit pe Sine, ascultător facându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaânălțat și i-a dăruit Lui un nume care este mai presus de orice nume." (Ep. catre Filipeni 2,8-9).
Cu logica smereniei, Hristos a bulversat toată judecata ,,cuminte" și toate calculele unei lumi căzute care a crezut că se poate ridica la cer în Babilonul trufiei. ,,Dumnezeu este Iubire" (I Ioan 4,8), iar iubirea adevărată presupune comuniune între persoane. De aceea Hristos nu este doar Cuvantul de la început, ci și Imaginea supremă, Arhetip. ,,Si Cuvântul S-a facut trup si S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har si de adevăr." (Ioan 1,14)
Ca imagine a Cuvântului Întrupat, omul îndumnezeit (sfântul) va fi și el rerezentat în icoană. Mulțimea acestor prieteni ai lui Dumnezeu, confirmă expresia unuia dintre ei, Sfântul Irineu: ,,Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei."
Comentarii
Trimiteți un comentariu