Maica Domnului în iconografia românească. Capitolul 1: bazele spirituale ale reprezentării Maicii Domnului (partea a doua)

                                                              Frescă: mrea Sucevița

Capitolul 1: bazele spirituale ale reprezentării Maicii Domnului în icoane (partea a doua)

    Trupurile sfinților oferă viziunea ,,zilei a opta", a Parusiei care preschimbă, înduhovnicește materia. Astfel trupul ,,face pace" cu sufletul și nu mai este, cum spunea Origen, o pedeapsa și o închisoare. Tensiunile dintre trup și suflet sunt înlăturate iar icoana este tocmai imaginea acestei armonii. Cu atât mai mult va primi închinare icoana Maicii Domnului, ,,primul arhiereu după Hristos", cum o numea Ghenadie Scholarul. Căci închinăciunea va urca la prototipul său care nu este altcineva decât Stăpâna tururor, Maica Fiului lui Dumnezeu.

    Căutând în permanență cu ochii sufletului în sus, măsurând înălțimile cu pasul rugaciunii, sfântul se avântă catre cerul pe care și-l dorește cu înfocare. Și ce are cerul mai reprezentativ decât lumina, ca mărturie a nematerialității sale? Prin urmare trupul devenit strălucitor emană aura, lumina izbucnește de peste tot; de aceea fondul este din aur care absoarbe si revarsa lumina uniform. Icoana nu are nevoie sa fie luminată dinafară pentru că subiectul ei este Lumina. Aceasta se aprinde în sufletul iconarului ca lumina de pe Tabor. De aceea vechii pictori de icoane recomandau ucenicilor să picteze pentru întâia oară Schimbarea la Față a Domnului, pentru a se familiariza cu lumea transfigurata a icoanei.

    Taina soarelui care nu este luminat de alt astru ci izvorăște lumină din sine, o capătă iconarul doar prin multe rugăciuni și acele lacrimi pe care Sfantul Ioan Scărarul le numește ,,curățitoare."

    Un manuscris din Muntele Athos recomandă smerita rugăciune pentru ca iconarul să devină vas ales al harului în care se lucrează talentul pictării și să i se citească de catre preot rugaciunea Schimbării la Față. Iar regulile sinoadelor recomandă : ,,să se lucreze cu frică de Dumnezeu, căci este o artă divină." (nota 1)

Iconarul Pârvu Mutu, frescă autoportret (biserica Bordesti)

    Icoana circumscrie dimensiunea transcendentă dincolo de timpul istoric. Frumusețea lui Dumnezeu devine vizibilă în acest spațiu ca o ,,fereastră spre absolut". (nota 2) Cei care resping icoanele de teama idolatriei sunt în general cei care nu le înțeleg sensul profund teologic, vor o relație ,,pură" și directă cu Dumnezeu, fără ,,mijlocitori".

    Prezența lucrătoare a sfinților în icoane ține de comuniunea dintre Biserica luptatoare si cea biruitoare a sfinților si drepților adormiți. Chipul este mijloc de comunicare între oameni, scoțându-i din individualizarea egoistă: omul nu-și mai aparține doar sieși. De aceea credinciosul nu se simte însingurat în biserica unde îl înconjoară atâtea chipuri de sfinți. Prin chip, omul își manifestă specificul său de ființă comunitară; el are nevoie de vederea chipului celuilalt, iar această nevoie este reciprocă. Eu ma interesez de tine iar tu te interesezi de mine.Acest schimb reciproc ține de ființă, iar prima imagine reper este fața. (nota 3)

    Icoana este încărcată de prezența Duhului Sfânt si invită la dialog prin trecerea de la imagine la prototip, la prezența vie a persoanei prin harul Duhului comuniunii. Ioana nu poate fi confundată cu idolul (eidolon) care nu transmite nimic, este un material mort. Icoana ține de realitate căci Hristos si sfinții Săi sunt cât se poate de reali, iar această realitate nu poate fi închisă în sine prin idolatrizare. Persoanei închise într-un material mort căreia i se aduce închinare ca unui dumnezeu cu puteri proprii, i se anulează libertatea. De aceea idolul este o ficțiune, un simulacru de realitate. (nota 4)

    G. Bunge face legătura între revelație și reprezentarea ei sensibilă: ,,Sarcina cea mai înaltă a iconarului nu constă în aceea de a crea ceva original și nemaivăzut, care să uimească si să nedumerească adesea privitorul Tipuri iconografice noi sunt comparativ rare. Împreună cu propovăduirea Bisericii pe care o slujește în felul său, iconarul are însărcinarea de a păstra așezământul încredințat -II Tim. 1,14." (nota 5) Sfântul Apostol Pavel ne transmite în I Cor. 2,2: ,,Țineți predaniile cum vi le-am dat".

    În Ortodoxie exista o delimitare clară între idol și icoană, așa cum s-a păstrat din timpul Sfinților Părinți. Experiențele estetice ale omenirii sunt raportate la dogme, fără a se crea produse inestetice sau rigide. Dimpotrivă, spiritualizându-se arta, aceasta devine sacră. Dogma transfigurării își găsește imaginea plastică, cea mai convingătoare, în icoană.

    ,,Kenoza autentica creștin ortodoxă este o stare de har. Într-o astfel de stare, energiile divine lucrează spornic în personalitatea sa, îi direcționează cugetul, simțirea, rezolvările necondiționate și stilistice, întreaga elaborare a operei." (nota 6) Icoana dezvăluie o prezență și creează o stare de spirit.

Note:

nota 1: ,,Ortodoxia", Paul Evdochimov, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, pg 235.

nota 2: ,,Icoana, fereastră spre absolut" Michel Quenot, Editura Enciclopedică, București, 1993.

nota3: ,,Icoanele în cultul ortodox" din revista Ortodoxia", pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, an XXX, nr. 3/1978.

nota4: ibidem 1, pg 238.

nota 5: ,,Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov, sau Celălalt Paraclet", Gabriel Bunge, Editura Deisis

nota 6: „Prelegeri de Estetica Ortodoxiei",vol. I, M. Diaconescu, Editura Porto-Franco, Galați, 1996.